N-am fost niciodată un om invidios. M-am mulţumit întotdeauna cu cât am avut şi m-am bucurat dacă am putut face să am mai mult. Aşa m-am născut. Ştiu că mai îs alţii ca mine. Cei mai mulţi, însă, îs genu’ ăla de oameni, care rar se bucură de ceea ce au şi niciodată nu-s mulţumiţi, fiindcă văd că alţii îs mai avuţi decât ei. Şi atunci merg la mare pentru că merg şi colegii, îşi cumpără maşină pentru că şi-a luat şi cumnatu’ şi îşi rearanjează mobila în toată casa, pentru că vecinu’ şi-a luat mobilă nouă. Cunosc oameni din ăştia şi precis cunoaşteţi şi voi. Până la un punct îs amuzanţi cu bârfele şi nemulţumirile lor. După un timp, însă, îţi dai seama, că, de fapt, îs bolnavi de… invidie.
După mine, invidia, în doze mici, e bună. Te împinge, uşor, de la spate, ca să vrei mai mult şi să faci mai mult. E motivantă. Când, însă, începe să-ţi dea şuturi în cur şi devine obsesivă, îi ceva foarte urât. Şi cei care ajung acolo cad repede în tot felul de gropi, financiare, sociale şi sentimentale, din care cu greu mai pot fi scoşi. Şi gelozia ţine tot de invidie, părerea mea. Un om gelos e şi un om foarte invidios. Adică, io n-aş putea fi gelos pe un bărbat care ar fi în preajma mândrei mele, decât dacă aş vedea la respectivul lucruri pe care le are sau le face mai mult şi mai bine decât mine. Am dreptate? Adică cine dracu’ ar fi vreodată gelos pe Stephen Hawking? Mă refer la gelozie d’aia ce implică femei, că mintea lui nu mi-ar prinde rău, sincer… Cu ce ar putea ăla sa-ţi cucerească iubita, pasionată de plimbări, facebook şi filme romantice? În schimb, bagă un DiCaprio, sau un Pitt, sau un Downey Jr. într-o cameră cu iubita aia a ta şi ai să vezi că n-o să mai fii aşa sigur că eşti “bărbatu’ vieţii ei”… De ce? Invidie!
Am văzut recent articolu’ ăsta, care vorbea tocmai despre ce am vorbit şi eu mai sus. Un studiu ştiinţific a demonstrat că oamenii se bucură şi simt plăcere atunci când ceilalţi, pe care ei îi invidiază, suferă. Adică se petrec procese fizice şi chimice care dau satisfacţie celui ce-şi vede vecinu’ că arde în casă, înconjurat de mobila cea nouă. Bine, exagerez puţin, dar cam asta e ideea. Mai multe şi mai exacte aflaţi din articolu’ ăla.
Ce mi se pare tare trist e că, în povestea asta, mai bună e capra decât vecinu’ şi vecinu’ vecinului la un loc. Nu cred că plăcerea asta drăcească, atunci când vezi specia ta că suferă, se regăseşte la capre, spre exemplu. Sau la oricare altă fiinţă în afară de om. E, totuşi, omeneşte să simţi invidie, mai ales în societatea de azi. Însă nu e bine să te bucuri de răul altuia, chiar dacă ăla are mai mult şi e mai sus decât tine. Natura are echilibrul ei şi energia aia rea pe care o aduni în momentele când eşti cuprins de invidie, o să ţi se spargă apoi de cap când îţi e lumea mai dragă. Aşa că… Ce-i de făcut? Cum ne ferim de invidie? Şi cum poate fi sugrumată, dacă totuşi scoate capu’?
Lasă un răspuns